LIFE HACKS

Copilul meu ar putea fi gay… Ce mă fac?

parinte-copil-gay

Copilul meu ar putea fi gay… Ce mă fac?

Psihologul Miruna Stănculescu afirmă: Nu am încă o viață de terapie în spate, dar deja am auzit întrebarea de mai sus în cabinet de câteva ori. Răspunsul meu la întrebare a fost, de fiecare dată, „și dacă ar fi gay, ce s-ar întâmpla?” Răspunsul părintelui includea, tot de fiecare dată, sentimente de vinovăție, de pierdere, de îngrijorare socială sau religioasă.

Să le luăm pe rând.

Vinovăția este, de regulă, generată de întrebarea, unde am greșit? Ce am greșit eu ca părinte? Ce aș fi putut face altfel? Haideți să vedem: în Statele Unite, până în 1973, DSM – Biblia Psihiatriei (edițiile I și II) clasifica homosexualitatea ca o boală mintală. După această dată, Asociația Psihologilor Americani a decis redenumirea ca “tulburare de orientare sexuală”.

În 1992 un film documentargăsise curajul să prezinte “tratamentele” aplicate homosexualilor care includeau histerectomii, injecții cu estrogen, lobotomii transorbitale sau chiar castrare chimică. Abia în 1980 termenul de “orientare sexuală” a fost înlocuit de “preferință sexuală” ceea ce a făcut vizibilă luarea în considerare a posibilității unei baze biologice a homosexualității. Adică luarea în considerare a alternativei prin care homosexualitatea nu este ceva ce alegi să ai sau să trăiești. Informații despre situația homosexualilor pe plaiurile noastre mioritice puteți găsi aici. Pușcăria, oprimarea și stigmatizarea publică erau alternativele locale, cu nimic mai prietenoase decât cele de peste ocean. Toate acestea nu au făcut decât să nască tragedii și vieți trăite chinuit. Ori omenirea este încăpățânată (vezi perversă) ori homosexualitatea nu este o boală și, deci, nu avem nimic de vindecat.

Întorcându-ne deci la întrebarea parentală “am greșit cu oare cu ceva?”: greșim cu ceva atunci când facem copii înalți, blonzi, cu ochi albaștrii sau deștepți? Dacă răspunsul este nu, atunci, nu avem cu ce greși nici dacă un copil se dovedește a fi gay. Primul demers al unui părinte responsabil trebuie să fie informarea. Științific, din surse de încredere.

Ajungem la sentimentele de pierdere ale părintelui care trăiește cu impresia că a “pierdut” copilul pe care îl știa. Eu tind să cred că nu l-a cunoscut. Și nici nu avea cum, de vreme ce sexualitatea se descoperă și se sedimentează la anumite vârste. Copilul nu se “pierde” decât urmare a unui singur tip de tragedie iremediabilă, adică moartea. În rest copilul se cunoaște, se acceptăși se îndrumă. Și dacă părintele face toate acestea, poate că are șansa să cunoască o personalitate de excepție.

 

Să adresăm și următorul pas, adică îngrijorarea socială. Avem urgentă nevoie de educație în școli. Voi nu știu ce faceți astăzi cu integralele învățate în liceu – eu una nu le mai folosesc de mult. Nu vreau să decad matematica din drepturi. Vreau însă să subliniez că, dacă utilitatea ei depinde de cariera aleasă de fiecare, educația sexuală și civică ne folosesc tuturor indiferent de viața profesională, și ar fi și ele de strecurat într-o programă, cu seriozitate. Și nu discutate ca acum, cu aerul că ne e jenă, ci în așa fel încât să nu mai fie nevoie să muți copilul de la școală pentru că este etichetat drept “gay” de niște alți copiii care nici măcar nu știu exact ce spun. Așa că da, sunt de acord că un părinte are de ce să fie îngrijorat. Doar că mai are nevoie și să fie alături de copilul lui și să-l facă să simtă și să creadă că ceea ce aude este nerelevant, nedrept și lipsit de educație. Să-l facă să lupte pentru realitatea în care important e drumul lui de viață.

Continuarea pe sfatulparintilor

About the author

Alexandru Dăscălescu

Leave a Comment