PEOPLE

Îl mai ții minte de la VOCEA ROMÂNIEI? Vezi cum s-a schimbat, mai are puțin și dă BAC-ul

11106130_821816021200775_1098759806_o

Laurian Manta este un tânăr de numai 19 ani pe care l-au lovit dorințele direct în față. Încă de mic, și-a dorit să cânte în fața oamenilor, însă nu credea că se va și întâmpla acest lucru.
După participarea la „Vocea României”, ediția din 2012, Laurian nu mai este doar băiatul care face un liceu de artă și cântă ocazional prin baie sau în pauzele dintre cursuri. A rămas la fel ca persoană, petrece precum cei de vârsta lui, dar nici nu e deranjat de cei care vor un selfie sau un autograf de la el.

11099817_821816281200749_252061818_o

 

Reporter: Trecem peste „bună, ce faci” și alte formalități, că mna… Cum ești acum, aproape de încheierea unui capitol din viața ta, și anume liceul?
Laurian Manta: Salutare, lume! Bună seara dumneavoastră și cititorilor dumneavoastră! (râde) Cum aș putea să mă simt? Sincer, nici eu nu știu ce simt. Am un sentiment constant de panică, însă, în același timp, de bucurie și tristețe. Paradoxal, știu. Sunt pregătit pentru noile capitole și nerăbdator pentru „a scrie” lucruri faine în ele.

R: Care ți-ai propus să fie următoarele capitole? Ce vrei să faci după examenul de bacalaureat?
L.M.: Un prim capitol pe care aș vrea să-l încep după terminarea liceului ar fi cel cu muzica, pe care l-am tot început și pe care nu l-am mai adus de mult timp în prim planul acțiunii… Evident că vreau să aplic la o facultate. Aici am mai multe posibilități, am de unde alege, pentru că sunt pasionat de mai multe lucruri. Cert este că, din păcate, nu voi da la Conservator.

R: După participarea la Vocea României, ai revenit la viața ta cea de toate zilele, un licean cu vise și speranțe și multă ambiție, corect?
L.M.: Nu pot spune că am revenit la viața normală de elev, pentru că multe s-au schimbat de când cu participarea la Vocea României. Însă, ca viitor muzician, visele, speranțele și ambiția au trăit în mine constant. Ce e drept, s-au accentuat acum, în clasa a XII-a, pentru că BAC.

R: Când spui că s-au schimbat multe de la participarea la concurs, la ce te referi, mai exact? Ca să-ți dau un exemplu, fiind deja cunoscut, vin oamenii la tine să faci selfie-uri cu ei sau să le dai autografe?
L.M.: S-au schimbat lucrurile pe aproape toate planurile. Mă recunoșste lumea pe stradă, sunt oprit și întrebat diverse lucruri, uneori sunt și huiduit. Glumesc, sper. (râde) Și multe multe altele. Selfie-uri și autografe se întâmplă destul de des în ultimul timp și este o senzație chiar foarte plăcută.

R: Te urmăresc pe Facebook, nu în sensul de stalking, și am văzut că te înțelegi bine cu toată lumea, parcă toți ar fi prietenii tăi. Crezi că, involuntar, o să se schimbe asta la tine după ce intri la facultate?
L.M.: Eh, nu e o rușine să spui că ești stalkeriță, nu mă supăr. (râde) Aici greșești puțin; nu mă înțeleg bine cu toată lumea, pentru că nu este posibil acest lucru. DAR! Îmi place să distrez lumea, să mă înțeleg bine cu oamenii și să râd împreună cu ei. De multe ori, acest lucru a dus la diverse interpretări, dar nu am băgat în seamă. Cât ține de schimbat, maturizarea se va realiza, fără niciun fel de îndoială, însă nu cred că mă voi schimba din punctul ăsta de vedere. Am rămas la fel de comunicativ de când am ieșit din Vocea României, nu văd de ce nu aș rămâne așa în continuare, atâta timp cât mă simt bine că fac asta.

R: În ce relații ai rămas cu cei din concurs, la atâta timp după?
L.M.: Nu am stricat nicio relație cu nimeni din concurs. Trebuie să recunosc că, în ultima perioadă, am vorbit mai mult cu cei care au participat în celelalte ediții. (râde)

R: Dar cu Horia Brenciu?
L.M.: Cu Horia nu am vorbit în ultima perioadă, din cauza faptului că amândoi avem activități. Eu sunt prins mai tot timpul cu BAC-ul, iar la el lucrurile sunt evidente de ce. Voi relua legătura în momentul în care voi ajunge în București!

R: Cum și când ți-ai dat seama că îți place să cânți?
L.M.: Știu că unchiul meu mi-a descoperit talentul ăsta când aveam vreo 5 ani. El se ocupă cu muzica, știe să cânte la o mulțime de instrumente și m-a luat într-o zi la el acasă. Acolo, a bătut un ritm, câteva note și m-a pus să le reproduc. Au urmat mici „teste” mai serioase, după care le-a spus alor mei că am voce. De acolo a început practic totul. La grădiniță, primeam roluri în scenete în care trebuia să cânt, în primară dădeam tonul pieselor de la serbări etc. (râde sfios)

R: Când primeai la școală sau în oracole (că sigur ai completat câteva în generală) întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare?, te vedeai în lumina reflectoarelor, în fața a milioane de oameni, cântând?
L.M.: Cu întrebarea asta, mi-ai rascolit o parte din copilărie. Ce amintiri!!!
Evident că, în clasa a V-a, nu mă gândeam că mi se vor întâmpla atâtea. Să cânt pe scenă a fost dintotdeauna visul meu și mi-am întipărit o imagine pe retină de când eram un puști, cu mine cântând pe o scenă în fața a zeci de mii de oameni.

R: Mai răscolim oleacă în amintiri. Ai avut oracol sau doar ai completat?
L.M.: Dar era o modă să ai un oracol! Era mijlocul prin care ne cunoșteam, toată lumea avea. Fiecare copil ieșea afară cu el. Cine nu îl completa era împotriva noastră. Țin minte că i-am dat să completeze și mamei mele. (râde în hohote)

R: Dacă te-aș pune să-l cauți și l-ai găsi, l-ai citi și păstra în continuare, pentru copii și nepoți, sau l-ai arunca pe undeva prin trecutul tău și să rămână acolo?
L.M.: Cum să arunc o sursă chiar foarte bună de amuzament?! L-aș lipi undeva pe un perete, să vadă lumea ce copilărie fără calculator și fără gadgeturi am avut… (râde)

R: Păi, atunci, îți lansez provocare. După perioada asta de sărbătoare, caută-l. Și nu uita să ne arăți și nouă o picanterie, două din copilărie. Știi tu, cine pe cine plăcea, poate chiar aflăm care erau susținătoarele tale încă de-atunci! :))))
L.M.: Ahahahaha! Sper să-l găsesc pe undeva. Dacă nu, sunt dispus să fac altul, să vedem cât de sinceră este lumea acum!

R: E o idee chiar bună și ai putea face asta la finalul clasei a XII-a, ca amintirie, bineînțeles. Sunt sigură că nu ai intenții ascunse!
L.M.: Eu nu. Nu știu de ceilalți colegi, dar… cine știe?

R: E foarte posibil ca tu să fi devenit un model pentru tineri. Ce le-ai spune? (fără formalități și sfaturi bătrânești, că mai avem până acolo…)
L.M.: Eu? Un model? Să dea Domnu’, dar nu cred că și-au ales persoana potrivită… *(zâmbește) Aș fi onorat să știu asta, îți dai seama. Ce le-aș spune? Să intre în contact cu mine și să vorbim foarte serios despre asta! :D
Mai în glumă, mai în serios, este frumos sentimentul să știi că cineva îți urmează drumul pe care abia l-ai început!

R: Eu îți urez de pe acum succesuri și toate cele, în primul rând la examene și admitere, că sunt mai aproape de prezent. Te așteptăm la București și atunci să ne spui cum ți s-a schimbat viața de la interviul ăsta și până atunci. Ce zici, te bagi?
L.M.: It’s a deal then! Mulțumesc mult pentru ocazia asta, a fost super amuzant și m-am relaxat complet. Însă, acum, trebuie să deschid eseurile de la Bac. (oftează) Mulțumesc! Ne auzim într-o dată viitoare. Salutări tuturor! :)

Că a devenit sau nu un model pentru tineri, rămâne să afle și să ne spună. Deocamdată, este un simplu licean cu multe vise și planuri pentru viitor, ca oricare altul.

11106130_821816021200775_1098759806_o

About the author

Ana-Maria Dumitrașcu

Leave a Comment